dizertatie 4 dan Matematika 4

UNIVERSITATEA ROMÂNO-AMERICANĂ

Facultatea de Relaţii Comerciale şi Financiar - Bancare Interne şi Internaţionale Programul de masterat Finanţe , Bănci, Asigurări

FINANŢAREA INSTITUŢIILOR DE CREDIT PRIN

INTERMEDIUL EMISIUNII DE OBLIGAŢIUNI

( PE EXEMPLUL UNICREDIT ŢIRIAC BANK)

Coordonator ştiinţific: Prof. univ. dr. George Ionescu

Absolvent:

Bujor A. Laura Andreea

2013

1. BĂNCILE ŞI SISTEMUL BANCAR

1.1 Rolul băncilor în economie

Apariţia băncilor moderne este strâns legată de dezvoltarea comerţului cu cetăţile îndepărtate şi acumularea capitalului monetar în special pe această bază , expresie a dezvoltării producţiei manufacturiere şi a expansiunii generale a economiei . Legate de nevoile comerţului şi desfăşurând principalele operaţiuni prin intermediul efectelor comerciale , în mod firesc băncile au primit atributul de comerciale .

În epoca contemporană , locul şi rolul băncilor în economie este strâns legat de calitatea lor de intermediar principal în relaţia economii-investiţii , relaţie hotărâtoare în creşterea economică .

Conceptele moderne privind dezvoltarea ecomonică consideră ca un rezultat necesar al evoluţiei societăţii obţinerea de economii ale agenţilor economici sau persoanelor , reprezentând venituri neconsumate în perioada curentă şi destinată utilizării viitoare . În cadrul aceloraşi concepte , investiţiile reprezentând achiziţia de instalaţii şi echipament , structuri , maşini şi inventar , destinate dezvoltării producţiei , reprezintă o altă realitate a economiei şi expansiunii ei ce afectează pe agenţii economici .

Agenţii economici îşi găsesc resursele necesare realizării investiţiilor pe două căi : fie prin utilizarea propriilor economii , fie prin recurgerea la creditele ce le sunt acordate prin bănci , în procesul de reciclare şi valorificare a capitalurilor monetare în economie .

În acest fel se crează condiţiile unei ample redistribuiri a capitalurilor , tot mai mari odată cu evoluţia istorică , vehiculate de o largă reţea de intermediari care au fost exclusiv , la început , şi preponderent apoi , în structura sistemului bancar în formare , băncile comerciale sau de depozit.

Creaţia monetară , ca factor specific al funţionalităţii băncilor , a stat la rândul său la baza definirii locului şi rolului băncilor în economie .

Băncile s-au afirmat esenţial ca instituţii monetare , a căror caracteristică principală este posibilitatea de a pune în circulaţia creanţe asupra lor înseşi , care sporesc masa mijloacelor de plată , volumul circulaţiei monetare .

Caracteristica semnificativă a acestor intermediari este transformarea activelor monetare în monedă.

Forma principală a creaţiei monetare este emisiunea de bancnote . La început aceastã funcţie era deschisă tuturor băncilor pentru ca ulterior să fie una specifică băncii de emisiune .

1.2 Băncile comerciale

Termenul de „bancă comercială” a apărut în primele etape de dezvoltare ale activităţii bancare, când băncile sprijineau preponderent comerţul, schimbul de mărfuri şi plăţile. Principalii clienţi ai acestor bănci erau „comercianţii” – de aici se trage şi noţiunea de „bancă comercială”.

Odată cu dezvoltarea industriei, au apărut operaţiile de creditare pe termen scurt a ciclului de producţie. Termenul de creditare se majora treptat, o parte a resurselor bancare a început să seînvest ească în capital fix, hârtii de valoare ş.a., astfel termenul „comercial” în noţiunea de bancă şi-a pierdut sensul iniţial. Acum acest termen presupune caracterul „de afacere” al băncii, orientarea eispre deservirea tuturor agenţilor economici indiferent de sfera de activitate.

În mecanismul de funcţionare al sistemului de creditare al statului un rol important îl au băncile comerciale. Ele sunt nişte organizaţii multifuncţionale ce activează în diferite sectoare ale pieţei capitalului de împrumut. Băncile acumulează partea de bază a resurselor de creditare şi oferă clienţilor ei un complex de servicii financiare, care includ creditarea, deschiderea depozitelor, decontări, vânzarea-cumpărarea şi păstrarea valorilor mobiliare, a valutei străine etc. În economia de piaţă modernă activitatea băncilor comerciale are un rol major datorită legăturii lor cu toate

sectoarele economiei. Scopul băncilor este de a asigura circulaţia continuă a capitalului şi a banilor, creditarea întreprinderilor industriale, a statului şi a populaţiei, crearea condiţiilor favorabile pentru creşterea economică.

Băncile comerciale moderne, având rolul de intermediari financiari, îndeplinesc o funcţie macroeconomică importantă, asigurând redistribuirea interramurală şi interregională a capitalului bănesc. Mecanismul bancar de distribuire şi redistribuire a capitalului pe sfere şi ramuri per mite dezvoltarea economiei în dependenţă de necesităţile obiective ale producerii şi contribuie la restructurarea economiei.

Creşterea rolului economic al băncilor comerciale se observă în prezent şi prin lărgirea sferei lor de activitate şi dezvoltarea unor tipuri noi de servicii financiare. În prezent, băncile comerciale aleunor ţări pot presta clienţilor lor până la câteva sute de servicii.

O trăsătură specifică băncilor comerciale constă în faptul că scopul de bază al activităţii lor este obţinerea profitului. În aceasta şi constă „interesul comercial” din sistemul relaţiilor de piaţă.

1.3 Sistemul bancar romanesc

restructurării sectorului real. Piaţa de capital, piaţa asigurărilor şi cea a leasingului – deşi au înregistrat evoluţii favorabile – prezintă încă un grad de adâncime redus.

În prezent, sistemul financiar intern este supus presiunilor exercitate de criza financiară internaţională, dar riscurile sunt controlabile, deoarece instituţiile financiare din România nu au expuneri pe activele cu grad ridicat de risc ce au destabilizat sistemul financiar internaţional. La debutul crizei, economia românească parcursese o perioadă de mai mulţi ani de creştere economică în ritmuri înalte, dar însoţită de acumularea unui deficit extern relativ important, precum şi de majorarea datoriei externe pe termen scurt. Sectorul bancar, cu poziţie dominantă în sistemul financiar, a rezistat bine acestor presiuni. Stabilitatea financiară a fost pusă la încercare de o vulnerabilitate nouă – volatilitatea finanţării externe. Deteriorarea climatului economic extern a avut consecinţe negative asupra calităţii portofoliului de credite; riscul de credit şi riscul de lichiditate rămân vulnerabilitatea majoră a sectorului bancar. Acest lucru a devenit mai vizibil începând cu ultima perioadă a anului 2008, înregistrându-se o deteriorare mai accentuată a calităţii portofoliului de credite, generata îndeosebi de încetinirea activităţii economice şi deprecierea cursului monedei naţionale.

2. Sursele de finantare a activelor bancare

2.1. Capacitatea de autofinantare CAF si dezinvestirea – surse interne de

finantare pe termen lung

CAF – reprezintă o sursă internă de finanţare pe termen lung, reprezentată de amortizare, provizioane şi profitul net, repartizat pe investiţii. Provizioanele reprezintă sume constituite de către bancă pentru a se partaja împotriva riscurilor care pot apărea de-a lungul desfăşurării creditelor acordate. Dacă pe perioada cât au fost constituite, riscul nu s-a produs, provizioanele neconsumate pot fi utilizate pentru autofinanţare. Aceste provizioane trebuie constituite pe termen limitat. Profitul net poate constitui o sursă de finanţare pe termen lung, daca nu i s-a dat o altă destinaţie. Dacă din CAF se scad dividendele, se obţine autofinanţarea netă a băncii.

Dezinvestirea – este consecinţa vânzării de active fixe. Această vânzare poate determina obţinerea unor venituri care sunt surse de investiţii. Dacă sumele obţinute din vânzarea activelor sunt mai mici decât valoarea neamortizată, înseamnă că avem o deficienţă care poate influenţa investiţia. În situaţia inversă, în care sumele obţinute din vânzarea activelor sunt mai mari decat valoarea neamortizată, se vor obţine venituri ce pot fi utilizate pentru a finanţa noi active. Activele fixe mai pot fi casate sau înstrăinate prin vânzare ca activ fix în forma în care ele se află, sau prin vânzare pe elemente componente. Sumele astfel obţinute pot fi mai mici sau mai mari decât cheltuielile cu casarea (vânzarea), iar dacă aceste sume sunt mai mari decât cheltuielile, putem vorbi despre surse proprii interne de finanţare.

Sursele de finanţare pe termen lung pot fi surse externe proprii sau atrase. În cadrul surselor externe proprii de finanţare, emisiunea de acţiuni ocupă locul central.

2.2. Emisiunea de acţiuni – sursă externă proprie de finanţare pe termen lung

În afară de capitalul iniţial, necesar la momentul constituirii, băncile au nevoie de capital nou pentru a-şi finanţa activităţile desfăşurate, creşterea şi păstrarea în echilibru a structurii capitalului. Acţionarii pot decide noi aporturi sau recurgerea la împrumuturi.

De-a lungul duratei de existenţă a băncii, capitalul social poate creşte prin noi aporturi, prin încorporarea rezervelor şi prin conversia datoriilor băncii (respectiv a creanţelor pe care creditorii le au asupra acesteia). Creşterea capitalului social generează:

- modificarea statutului bănciiş

- decizia de a creşte fie numarul de acţiuni emise, fie valoarea nominală a acţiunilor deja emise (după caz).

Consecinţele financiare ale creşterii capitalului social sunt diverse, depinzând de tehnica de realizare. De aceea, numai adunarea generală a acţionarilor poate decide creşterea capitalului social. Decizia acesteia depinde de efectul creşterii capitalului social asupra potenţialului financiar, echilibrul financiar şi structurii de finanţare a băncii.

Acţiunile reprezintă titluri de valoare care conţin părti din capitalul social al băncii emitente.

Scopul emisiunii de acţiuni este atragerea de lichidităţi, de creştere de capital sau de schimbare a structurii acţionariatului. Această nevoie de emisiuni de acţiuni apare în situatia în care societatea comercială este în criză de lichidităţi şi işi propune menţinerea sau dezvoltarea activităţii sau se doreşte o modificare a structurii acţionariatului în sensul apariţiei de acţionari noi.

2.2.1 Creşterea capitalului social prin aporturi bănesti

Creşterea capitalului social, prin noi aporturi băneşti, constituie un mijloc de finanţare şi de consolidare a capitalului propriu. Această decizie are ca prim efect creşterea, fie a valorii nominale, fie a numărului de acţiuni ale societăţii comerciale.

Emisiunea de noi acţiuni se poate realiza prin:

- plasament privat, adresat acţionarilor societăţii comerciale; - ofertă publică, în scopul atragerii economiilor existente pe piaţă.

Decizia de a emite noi acţiuni necesită stabilirea: preţului de emisiune (Pe) şi primei de emisiune (pe).

- Preţul de emisiune (Pe)

În cazul societăţilor comerciale ale căror acţiuni sunt cotate pe una din pieţele bursiere, preţul de emisiune (Pe) se alege într-un interval limitat, pe de o parte de valoarea nominală (Vn) a acţiunilor deja emise şi pe de alta de preţul (cursul) pe piaţă (Cv) ale acestora. Prin urmare, preţul de emisiune nu poate fi mai mic decât valoarea nominală, dar nici superior preţului (cursului) pe piaţă al acţiunilor deja emise de societatea comercială.

- Prima de emisiune (pe) constituie abaterea dintre preţul de emisiune a noilor acţiuni şi valoarea nominală a acţiunilor societăţii comerciale. Valoarea primei de emisiune influenţează asupra preţului de emisiune, numărului de acţiuni emise pentru obţinerea capitalului aprobat (de către Adunarea generală extraordinară) şi dividendelor care se vor plăti în viitor pentru fiecare acţiune.

În cazul creşterii capitalului printr-un aport în numerar, acţionarii vechi pot beneficia, conform reglementărilor legale, de un drept de preemţiune. Adunarea generală extraordinară poate decide acordarea sau suprimarea acestuia (de exemplu, în cazul recurgerii la economiile existente pe piaţă).

Acordarea dreptului de preemţiune necesită stabilirea dreptului preferenţial de subscriere, care constituie un drept de prioritate acordat acţionarilor vechi. În baza acestuia, acţionarii vechi pot:

- subscrie un număr de acţiuni noi, proporţional cu numărul de acţiuni pe care le deţin până la data emisiunii;

- achiziţiona acţiunile noi la preţul de emisiune, care este inferior preţului (cursului) pe piaţă al acţiunilor deja emise.

Prin acordarea dreptului preferenţial de subscriere se evită următoarele efecte: - diluarea puterii de decizie;

- diluarea beneficiului (profitului) pe o acţiune; - diluarea averii acţionarilor vechi.

Valoarea teoretică a dreptului preferenţial de subscriere se calculează pe baza: - preţului de emisiune a acţiunilor noi: Pe

- numărului de acţiuni noi: Nn - numărului de acţiuni vechi: Nv - preţului (cursului) acţiunii vechi: Cv Cunoscând că:

- înainte de creşterea capitalului social, numărul de acţiuni deja emise (vechi) este Nv, iar preţul (valoarea) pe piaţă al fiecărui acţiuni este Cv;

- decizia de creştere a capitalului pe seama aporturilor băneşti generează emisiunea unui număr de acţiuni noi Nn, la un preţ de emisiune Pe,

Nn

- numărul total de acţiuni ale societăţii este Nv + Nn;

- valoarea teoretică a tuturor acţiunilor este Nv * Cv + Nn * Pe; - valoarea teoretică Ct a unei acţiuni este:

C

t =

Valoarea teoretică a dreptului preferenţial de subscriere (Vs) reprezintă diferenţa dintre preţul (cursul) acţiunilor societăţii comerciale înainte şi după emisiune:

Vs = Cv – Ct sau:

Vs = Cv – = (Cv – Pe)

Întrucât fiecare acţiune veche dă dreptul la un dividend, atunci preţul (cursul) pe piaţă a vechilor acţiuni include valoarea dividendului. Acţiunile noi, în momentul emisiunii, nu dau încă dreptul la un dividend. În consecinţă, valoarea teoretică a dreptului preferenţial de subscriere, Vs’ , devine:

Acţionarii vechi pot utiliza sau vinde drepturile preferenţiale de subscriere în timpul perioadei cât durează subscrierea. Preţul (cursul) pe piaţă al acestora depinde de fluctuaţia cererii şi ofertei. După emisiune, valoarea reală a acţiunilor şi drepturilor preferenţiale de subscriere depinde de reacţia pieţei.

Toţi acţionarii societăţii comerciale beneficiază de: - dreptul de vot;

- dreptul de a primi dividende;

2.2.2 Creşterea capitalului social prin aporturi în natură

Creşterea capitalului social prin aporturi în natură (de regulă imobilizări corporale) constituie un mijloc de finanţare prin care se realizează creşterea capitalului propriu.

Aporturile în natură intervin în diferite situaţii:

- cu ocazia înfiinţării bancii, când trebuie respectată ponderea maximă a valorii acestora, prevăzută de lege, în totalul capitalului social;

- pe parcursul existenţei bancii. Această operaţiune influenţează asupra potenţialului productiv. În consecinţă, evaluarea aporturilor în natură prezintă importanţă. O supraevaluare generează o creştere parţial fictivă a capitalului social ce nu asigură creşterea potenţialului productiv, influenţează negativ asupra egalităţii între acţionari şi asupra dividendelor distribuite, iar drepturile creditorilor sunt puse în pericol.

- în cazul operaţiunilor de fuziune, când banca absorbantă primeşte ca aport ansamblul bunurilor deţinute de banca absorbită. Când cuprinde o parte a activului bancii aportoare, aceasta nu dispare, fiind vorba de o operaţiune de absorbţie parţială.

În urma acestei operaţiuni, recompensarea sub formă de acţiuni poate să rămână în portofoliul acesteia sau poate fi distribuită acţionarilor săi (societatea comercială aportoare).

- în cazul operaţiunilor de sciziune, aporturile, care provin de la banca care se dezmembrează, pot fi destinate la două sau mai multe societăţi comerciale beneficiare. Creşterile de capital prin emisiunea de acţiuni apar la societăţile comerciale care preiau aporturile.

2.3. Sursele de finanţare pe termen lung atrase

2.3.1. Finanţarea prin intermediul pieţei obligaţiunilor

În condiţiile în care piaţa monetară a creditului ocupă un loc important în finanţarea societăţilor comerciale, apariţia pieţei obligaţiunilor contribuie la diversificarea deciziilor de finanţare.

A. Accesul pe piaţa obligaţiunilor

Se impune a preciza că numai societăţile de capital au acces la capitalurile disponibile pe piaţa obligatară. Restul societăţilor comerciale rămân dependente de capitalurile proprii (externe şi interne) şi de potenţialul de finanţare al pieţei monetare a creditului.

Societăţile comerciale care împrumută capitaluri de pe piaţa obligatară intră în legătură cu mai mulţi investitori. Aceştia primesc titluri financiare obligatare, care sunt negociate şi cotate pe piaţa bursieră.

Finanţarea prin intermediul pieţei obligaţiunilor necesită a se avea în vedere evoluţia instrumentelor (titlurilor financiare) obligatare, sub aspectul drepturilor oferite investitorilor şi al recompensării capitalului împrumutat de societatea comercială. Diversificarea instrumentelor (titlurilor financiare sau valorilor mobiliare) obligatare permite o flexibilizare a finanţării.

B. Caracteristici financiare

Decizia de a emite obligaţiuni necesită stabilirea caracteristicilor financiare ale emisiunii. Acestea sunt:

- valoarea suma totală a împrumutului obligatar. Aceasta nu poate depăşi trei pătrimi din capitalul social vărsat, conform ultimului bilanţ contabil aprobat;

- valoarea nominală, care reprezintă valoarea unei obligaţiuni. Pe baza valorii nominale şi a ratei dobânzii se calculează valoarea dobânzii, care este plătită de societatea comerciale pentru o obligaţiune deţinătorului acesteia;

- rata dobânzii, care reprezintă venitul plătit de societatea comercială deţinătorilor de obligaţiuni. Trebuie să se precizeze dacă rata dobânzii este fixă sau are un caracter variabil. În ultimul caz, se precizează variabilele financiare pe baza cărora se realizează actualizarea ratei dobânzii;

- preţul de emisiune, care reprezintă suma plătită de investitori pentru o obligaţiune cumpărată în momentul emisiunii, respectiv venitul încasat de societatea comercială – emitentă pentru un titlu;

- prima de emisiune, care reprezintă abaterea dintre valoarea nominală şi preţul de emisiune. Emisiunea se poate face cu primă sau fără primă de emisiune;

- preţul de rambursat, care reprezintă suma încasată de investitori pentru o obligaţiune deţinută, în momentul amortizării împrumutului, respectiv venitul plătit de societatea comercială emitentă pentru un titlu amortizat;

- prima de rambursat, care reprezintă abaterea dintre preţul de rambursat şi valoarea nominală. Emisiunea se poate face cu primă sau fără primă de rambursat;

n

- tragere la sorţi: la anumite intervale a unui număr de titluri. În acest caz se stabilesc anuităţile de amortizare iar amortizarea efectivă se realizează prin tragere la sorţi sau prin cumpărarea la bursă, proporţia fiind prevăzută în contractul de emisiune

- prin răscumpărare: când emitentul cumpără retrăgând de pe piaţă titluri de o anumită valoare. Preţul de răscumpărare este considerat preţ de rambursare.

- prin amortizare anticipată: faţă de datele înscrise în tabloul de amortizare, emitentul poate să stabilească condiţiile în care să se procedeze la rambursarea anticipată a împrumutului

Rambursarea anticipată apare atunci când:

- preţul (cursul) de vânzare pe piaţa bursieră este inferior preţului de rambursat, iar societatea comercială decide să răscumpere o parte din titluri, în funcţie de disponibilităţile monetare de care dispune;

- costul unui împrumut de substituţie este mai avantajos decât împrumutul contractat de emitent. La nivelul societăţii comerciale, alături de fluxul capitalul rambursat, apare un flux generat de plata unei prime de rambursat, cu caracter penalizator, în favoarea investitorului;

- investitorul solicită rambursarea anticipată, fie pentru a se proteja împotriva scăderii venitului, generată de reducerea randamentului plasamentului, comparativ cu alte oportunităţi existente pe piaţă, fie pentru a obţine lichidităţi.

La nivelul societăţii comerciale emitente, alături de fluxul capitalului rambursat, apare un flux diminuat al dobânzii plătite, întrucât investitorul este obligat să plătească o penalizare, care se calculează asupra valorii acestora.

b). Ritmul amortizării poate fi progresiv, constant, la sfârşit

În cazul amortizării progresive, anuităţile (valoarea dobânzii plus valoarea amortizată) sunt constante. Deci, fluxurile de plăţi generate de serviciul datoriei sunt constante.

Amortizarea prin anuităţi constante se poate realiza: - la valoarea nominală;

- la un preţ de rambursare superior valorii nominale;

Valoarea anuităţilor se determină după formula:

VN

Amortismentele anuale se determină ca diferenţă dintre valoarea anuităţii anuale şi valoarea dobânzii anuale.

Numărul obligaţiunilor care se rambursează în primul an se poate determina folosind două formule şi anume:

sau

unde: Nr – numărul obligaţiunilor răscumpărate în fiecare an; a – amortismentul;

VN - valoarea nominală.

N - numărul de obligaţiuni emise.

Numărul de obligaţiuni răscumpărate în anii următori se obţine astfel:

Nr2 = Nr1 (1+i)

Nr3 = Nr2 (1+i)

……… Nrm = Nrm-1 (1+i)

Amortismentele se stabilesc înmulţind numărul obligaţiunilor ce se rambursează cu valoarea nominală a acestora.

În cazul în care rambursarea se realizează cu primă de rambursare la valoarea anuităţii calculate se adaugă valoarea primei de rambursare anuale, determinată ca produs între numărul de obligaţiuni rambursate anual şi valoarea primei de rambursare. Prima de rambursare se determină ca diferenţă dintre preţul de rambursare şi valoarea nominală.

În cazul amortizării constante, fluxul global al plăţii cuprinde fluxul de capital rambursat care este constant în fiecare an şi fluxul valorii dobânzilor care descreşte în timp. Prin urmare, obligaţia financiară, reprezentată de serviciul datoriei, este mai mare la începutul duratei de viaţă a împrumutului obligatar. 28

capitalizează anual capitalul care trebuie să fie rambursat la sfârşitul duratei de viaţă a împrumutului obligatar.

C. Efecte antrenate de finanţarea de pe piaţa obligaţiunilor

Finanţarea societăţilor comerciale prin intermediul pieţei obligaţiunilor produce efecte asupra gestiunii financiare a acestora:

- în momentul emisiunii. Pe seama fluxului monetar global, reprezentat de venitul net al societăţii comerciale, lichidităţile şi potenţialul de finanţare cresc. Asupra venitului net influenţează comisioanele şi cheltuielile legate de emisiune, care se scad din venitul brut. Acesta, la rândul său este influenţat de numărul obligaţiunilor emise şi de preţul de emisiune. Existenţa unei prime de emisiune creşte costul capitalului împrumutat de societatea comercială, dar este avantajoasă pentru investitori (sporeşte rentabilitatea plasamentului);

- pe parcursul duratei de viaţă a împrumutului. Gestiunea trezoreriei este influenţată de periodicitatea şi valoarea fluxurilor monetare, generate de plata dobânzilor şi influenţate de caracteristicile tehnicii de amortizare.

Alături de aceste efecte cu caracter general, pot apărea şi altele cu caracter specific. Acestea din urmă apar în situaţia în care societatea comercială emite obligaţiuni care pun în discuţie transformarea dreptului de creanţă a investitorilor obligatari într-un drept de proprietate, ori au ataşat un drept de proprietate. Practic, se produce transformarea capitalului împrumutat în capital propriu.

2.3.2. Împrumuturile pe termen lung

Reprezintă o altă formă de finanţare,fiind fonduri atrase de la instituţii specializate în acordarea de credite. Aceste împrumuturi acordă pentru finanţarea unor instituţii pe termen lung. Principii de creditare sau de finanţare:

a) Credibilitatea – se referă la verificarea beneficiarului creditului, a capacităţii lui de a utiliza şi restitui creditul respectiv.

b) Forma contractuală – adică relaţiile de creditare au la bază un contract în care se prevede obiectul creditului, valoarea acestuia, modalitatea de rambursare, dobânzile, penalizările sau alte clauze care definesc această formă de împrumut.

d) Gajul sau garanţia – în ţara noastră se practică gajul prin valori mobiliare, adică, ca şi garanţie se pot folosi activele mobilizate (utilajele) sau activele financiare.

Creditul se poate acorda n urma efectuării unui plan de afaceri. Criteriile de acordare a creditelor sunt: riscul şi bonitatea

A) Riscul – îmbracă următoarele forme:

- Riscul de insolvabilitate, care se referă la incapacitatea de rambursare a creditului. Dacă efectele estimate a se degaja în urma utilizării creditului nu se realizează la nivelul scontat poate duce la lipsa capacităţii de restituire a creditului.

- Riscul de lichiditate, se referă la insuficienţa lichidităţilor la termenele de rambursare a creditelor şi a dobânzilor, aşadar dereglarea fluxurilor de încasări şi plăţi poate conduce la insuficienţa lichidităţilor.

- Riscul de neachitare a dobânzilor la dobânzile neachitate, se referă la majorările care se aplică la dobânzile neachitate, creând o obligaţie a întreprinderii faţă de bancă suplimentară.

- Riscul eroziunii prin inflaţie, se referă la efectele negative ale inflaţiei asupra împrumuturilor acordate. De exemplu dacă rata inflaţiei este de 8% trebuie pusă o rată a dobânzii de cel puţin egală cu rata inflaţiei.

Toate aceste riscuri trebuie să fie identificate, evaluate şi prevenite în orice negociere de împrumut, trebuie identificare riscurile de exploatare, financiare şi cele de faliment şi trebuie determinată probabilitatea de apariţie a acestora.

B) Bonitatea – include indicatorii precum şi lichiditatea, solvabilitatea, rentabilitatea şi ratele echilibrului financiar.

2.4. Particularităţi şi exemple de finanţare pentru instituţiile financiare

2.4.1. Depozitele – principala resursă financiară a băncilor

Operatiunile pasive – de atragera a resurselor

a) Depozitele – principala resursă, aduc 60-70% din totalul finanţărilor unei bănci. Ele pot fi privite din doua puncte de vedere :

- sunt sume temporar disponibile în economie; Depozitele au doua forme : depozite la vedere şi depozite la termen.

Depozitele la vedere sunt reprezentate de conturile de disponibilităţi ale agenţilor economici şi conturile curente ale populaţiei din care aceştia fac plaţi, respectiv în care se înregistreaza încasări.

Depozitele la vedere oscileaza de la o zi la alta ca urmare a operaţiunilor dispuse de titular, băncile utilizând într-o proporţie scăzuta aceste depozite în operaţiunile aducătoare de venit, precum cele de creditare şi prin urmare băncile vor bonifica dobânzi foarte reduse la acest tip de depozite.

Depozitele la termen sunt reprezentate de conturile de economii ale populaţiei sau de conturile de acumulări ale întreprinderilor. Depozitele la termen sunt reprezentate de nişte convenţii, contracte încheiate între depozitar (banca) şi deponent (o firma sau o personă fizică) prin care deponentul pune la dispoziţia băncii o sumă determinata de bani, pe un anumit termen, iar banca se obligă să restituie la scadenţă suma şi să-i plătească o anumită dobandă. Depozitele la termen sunt utilizate pe scară largă de către bănci în operaţiunile de plasament (creditare), deci încaseaza venituri şi pot plăti deponenţilor o dobândă mai mare aproape de media pieţii. În cazul în care deponentul solicită restituirea sumei înaintea scadenţei, banca va onora solicitarea dar îl va penaliza plătindu-i dobânda la vedere.

b) Împrumuturile primite – o banca poate primi împrumuturi fie de la Banca Centrala sau de la celelalte bănci comerciale din sistem.

Relatiile de împrumut dintre băncile comerciale formează obiectul pieţei monetare, piaţa pe care operatorii sunt în exclusivitate băncile. Împrumuturile care se schimbă între bănci pe această piaţă au două caracteristici: au termene de acordare foarte scurte (overnight- 12 ore, next week – o săptămână) şi sunt foarte scumpe (au dobânzi foarte mari).

Ponderea împrumuturilor în totalul pasivului este de 20-30%.

c) Capitalul propriu – (6-7%) este format din capitalul social (care provine de la acţionari şi care in UE este de 5 milioane euro, trebuie vărsat integral la înfiinţare şi exclusiv în formă bănească) şi fondurile proprii constituite din profit ( fondul de rezervă, fondul de dezvoltare, rezerva generală pentru riscul la credite).

Operaţiuni active – de atragere a resurselor

a) Numerar si disponibil în conturi la alte bănci (3-5%) – banca păstrează o parte din resurse sub formă de numerar pentru: a putea răspunde solicitărilor de retragere de depozite formulate de clientelă si a răspunde solicitărilor de numerar ale întreprinderii (pentru plata salariilor de exemplu).

urma obligaţiunilor) şi sunt lichide (fiind tranzacţionate la bursa pe pieţele de capital, dacă are nevoie de bani, banca le poate vinde imediat).

c) Creditele acordate – reprezinta activul predilect al băncilor comerciale pentru că reprezintă 60-70% din totalul activului. Prin credit bancar se intelege o operaţiune contractuală între bancă în calitate de creditor, pe de o parte şi firmă/persoană fizică în calitate de debitor pe de alta parte, prin care banca pune la dispoziţia debitorului o suma de bani pe un anumit termen, iar debitorul se obligă să ramburseze suma primită şi să-i plătească băncii o anumita dobândă. Creditele acordate de bănci aduc acestora cele mai mari câstiguri, dar nu sunt lichide, adică băncile nu le pot răscumpara înainte de scadenţă.

În afară de operaţiunile amintite anterior, băncile mai prestează clientelei şi o serie de servicii precum:

 Plăti şi decontări;

 Emiteri de instrumente de plată şi intrumente monetare;

 Acordă garanţii/angajamente;

 Schimb valutar;

 Operaţiuni cu metale pretioase;

 Administrarea, custodia şi tranzacţionarea titlurilor de valoare;

 Consultanţă economică;

 Închirieri de casete şi seifuri bancare;

 Leasing, factoring (operaţiuni moderne);

Exista foarte multe tipuri de bănci comerciale, acestea putand fi clasificate în raport cu următoarele criterii:

 Operaţiunile efectuate:

 Bănci comerciale universale;

 Bănci comerciale specializate- specialitatea se poate face în raport cu o categorie de operaţiuni (creditare, depozitare) sau în raport cu o ramură economică;

 Clientela deservită:

 Bănci comerciale de ratail - au ca şi clienti persoane fizice şi IMM-uri (reţea foarte largă);

 Bănci comerciale angro – sunt deschise clientelei corporative (întrepeinderi mari).

Pentru atragerea de capital necesar rulării operaţiunilor curente sau investiţionale, băncile mai pot apela la liniile de credit deschise la băncile mama. Acest exemplu este graitor pentru piaţa bancară din Romania, unde peste 80% din aceasta este deţinută de bănci cu capital străin.

Premergător crizei financiare apărute in 2008, principala sursă de finanţare a băncilor cu capital străin din Romania o reprezentau creditele acordate de acţionariatul majoritar al băncii, în speţă băncile austriece, franţuzeşti sau greceşti.

Totodată, băncile comerciale importante se finanţează cu euro de pe piaţă la o rată a dobânzii egală cu Euribor, în timp ce băncile mai mici care nu sunt prezente activ pe pieţele financiare europene, precum şi filialele băncilor mamă se finanţează la costuri egale cu Euribor plus o marjă de risc. Atunci când acordă credite in EURO către persoanele fizice (credite de consum, credite imobiliare, credite ipotecare, etc) sau către companii, băncile comerciale adaugă la rata dobânzii la care se finanţează ele de pe pieţele financiare europene (Euro plus marja lor de risc), o marjă suplimentară în funcţie de riscul clienţilor băncii respective şi de marja de profit pe care o doreşte banca.