Metode de lucru in istoriografia romaneasca in perioada interbelica Probleme:
1. Metode si tendinte de cercetare in istoriografia romaneasca interbelica
2. Istorici care au sustinut ideea de unitate nationala
3. Contributiile metodologice ale lui N. Iorga
4. Scoala Noua si “noile” principii metodologice
Istoriografia romaneasca in perioada interbelica este o istoriografie extrem de diversa, bogata si in acelasi timp integrata in ritmul istoriografiei europene. O precizare se impune; modelele spre care se indreapta privirile specialistilor romani se schimba, interesul pentru modelele istoriografice din lumea germana scade si din ce in ce mai des vor fi invocate cele din lumea franceza si italiana. Faptul poate fi explicat si prin existenta celor doua scoli romanesti din Franta (Fontenay –aux-Roses) si din Italia (Roma), in care se pregateau tinerii specialisti si care editau doua publicatii importante in peisajul stiintific: Mélanges de l’Ecole roumaine en France si Ephemeris Dacoromana. Prin comparatie cu istoriografia occidentala a acestei perioade, istoriografia romaneasca are si accente nationale; istoricii se aflau pusi in fata necesitatii constituirii unei identitati nationale si au inteles sa slujeasca acest ideal. Junimea si Scoala critica au combatut la sfarsitul veacului al XIX-lea istoriografia romantica, angajata in problemele contemporane si mai putin scrupuloasa in cercetarea faptelor ,
opunandu-I o istoriografie precisa pe care o voiau rupta de politica. In perioada interbelica se manifesta o detasare de aceste idealuri, odata saltul realizat in domeniul metodei, istoria trebuia sa revina la rolul sau social explicand trecutul prin raportare la prezent si la
necesitatile societatii contemporane. Aspectul national estompat la sfarsitul secolului al XIX-lea a devenit din nou vizibil in cele mai reprezentative opere ale generatiei care infaptuise Unirea din 1918. Mai trebuie mentionat si faptul ca istoricii acestor ani au fost, multi dintre ei, angajati in viata politica. Nicolae Iorga este un elocvent exemplu; a fost implicat in viata politica si nu s-a multumit in scrierile sale cu o cercetare critica asupra evenimentelor, ci a incercat sa retraiasca trecutul si sa-l puna in slujba idealurilor nationale.
Personalitatea care domina peisajul istoriografic interbelic este Nicolae Iorga (1871- 1940). El a pornit in definirea metodei de lucru de la aceleasi comandamente metodologice pozitiviste prezente in manifestul de la 1876 din Revue Historique pe care insa le va depasi si se va distanta in timp de ele. Opera lui Iorga este dificil de incadrat intr-o caracterizare globala. Numai cantitativ ea este coplesitoare; Iorga este autorul a peste 1300 carti si mai bine de 20000 de articole abordand domenii foarte variate si in maniere diferite. In primii ani ai carierei sale a fost un mare admirator al lui Leopold von Ranke, fiind atunci convins ca istoria trebuie sa fie doar o expunere sistematica de fapte. Spre sfarsitul carierei s-a apropiat mai mult de modelul francez invocandu-l pe Jules Michelet. In maniera scolii franceze aspira la o istorie totala, care sa imbratiseze toate aspectele trecute ale umanitatii. In prefata la
Istoriologia umana, lucrare ramasa neterminata si care se voia o asemenea istorie globala a civilizatiilor, nota: “As fi vrut, din partea mea, sa am mai mult talent poetic pentru a fi mai aproape de adevar.”
Iorga definea metoda1[1] ca reprezentand “punerea in legatura a tot ceea ce vezi, tot ce
ai inainte, cu tot ce ai imprejur si cu tot ce se poate desemna in fata.” Doua metode de lucru pot fi folosite in scrierea istoriei: “metoda care urmareste metodic problema” si “metoda care ajunge la rezultat inainte de a fi urmarit normal datele pe care le prezinta experienta umana in raport cu celelalte metode.” In scrierea istoriei este de preferat “umila , dar sigura metoda istorica obisnuita sa se sprijine pe afirmatia contemporana, sa intrebuinteze logica
dezvoltarilor omenesti si mai ales sa priveasca orice chestiune din mai multe laturi.”
Recomandarea pe care Iorga o face istoricului este de a porni de la izvor, dar nu de a fetisiza izvorul, ci de a-l completa cu altceva, un altceva care vine din personalitatea si cultura celui care foloseste izvorul. Prin accentuarea asupra muncii de organizare a materialului se produce o schimbare de optica fundamentala fata de principiile clasice ale pozitivismului pe cat de radicala pe atat de semnificativa.
Un alt aspect al metodologiei lui N. Iorga este circumscrierea istoriei nationale cadrului istoriei universale, ca singura modalitate de a face istoria nationala inteligibila. “Istoria nationala nu se poate aseza decat pe harta mai larga a istoriei universale si sunt fenomene de istorie universala care se vad in mic in istoria nationala. Pentru ca istoriile nationale sa fie intelese in aceasta forma mai mica trebuie sa le vada cineva in proportii cu mult mai mari, pe care civilizatiile nationale si statele nationale nu le pot avea in aceiasi masura.' Aceasta tratare a fenomenului istoric in totalitatea lui si integrarea nationalului in universal este o optiune metodologica proprie inceputului veacului al XX-lea. Metoda
comparatista fusese sustinuta de Henri Pirenne si va deveni o metoda uzuala la istoricii Scolii de la Annales. La congresul stiintelor istorice de la Zurich din 1938, Michel Lheritier
propunea chiar incercarea de a depasi o istorie universala traditionala bazata numai pe metoda comparatista si realizarea unei istorii dinamice centrate pe raporturile intre popoare.
Indepartarea de rigoarea metodologica a pozitivismului imprimata de Nicolae Iorga avea sa fie amendata, in deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, de catre Constantic C.Giurescu in numele noii scoli istoriografice alcatuita din tinerii grupati in jurul Revistei Istorice Romane (C.C.Giurescu, P.P.Panaitescu, Gheorghe Bratianu, etc.) Prilejul a fost oferit de aparitia in 1930 a variantei romanesti a sintezei lui Nicolae Iorga, Istoria Romanilor si a civilizatiei lor, care fusese publicata in 1922 in limba franceza, la Paris. Dedicandu-i ample comentarii in paginile “Revistei Istorice Romane” C.C.Giurescu intelege sa reafirme principiile de sorginte pozitivista ale Scolii Noi istoriografice. Referindu-se la metodologia istorica, C.C.Giurescu amintea necesitatea ca informatia istorica sa fie completa si, in orice
